Scenă, replici, roluri, decor. Acte. Oameni alergând,mimând sau plângând. Personaje. O piesă ce se desfăşoară alert şi fără conotaţii grave în "dulcele" fief al realităţii cotidiene.Dincolo de aceasta însă , în spatele cortinei, în spatele propriei noastre cortine se află o scenă mult mai profundă şi mai complexă camuflată subtil în interior. Aici deja totul capătă o altă dimensiune.Nu mai sunt actori, nu mai sunt personaje interpretate. E un decor pustiu şi abstract.Inefabil.  Există doar un regizor care înşiră replici absurde şi adresează întrebări la care evident încearcă să-şi răspundă singur. Acela eşti tu .Eşti tu cu tine însuţi. Al naibii duel. Confruntare crâncenă sau “polemici cordiale”?  Greu de anticipat. Un meci deschis oricărui rezultat, cu atât mai mult cu cât nu există niciun arbitru. Şi dacă nu există arbitru nu există nici reguli,nu?! Păi cum aşa ceva?! Regulile se stabilesc pe parcurs. Una din ele e că nu trebuie să-ţi faci planuri care îţi depăşesc propriile limite şi abilităţi. Nu e o drama că nu eşti cel mai bun. Nici nu trebuie. Trebuie să fii bun sau foarte bun în domeniul care te pasionează cel mai mult şi care te interesează. Dacă încerci să performezi în orice,  rişti la un moment dat  să eşuezi. Însă nu asta e marea problemă. Oricine pierde. Problema e că eşuând,  pierzi poate cea mai importantă resursă de care dispui în momentul actual, pierzi energie. A două regulă e că înainte de a paşi pe scena acestui teatru absurd al realităţii cotidiene trebuie să-ţi înveţi inima, sufletul şi gândul să facă anumite compromisuri. Cum s-a mai spus,  lumea nu e croită pe sufletul nostru. Întâlnim oameni pe care nu am fi dorit să-i întâlnim niciodată, suntem puşi în faţa unor situaţii cu care nu eram obişnuiţi, suntem nevoiţi să ne ghidăm după nişte legi şi reguli create  de nişte forme de viaţă inferioare nouă, poate.  Depinde doar de noi cum gestionăm aceste aspecte. Însă sub nicio formă nu trebuie să tăcem şi să fim adepţii celebrului proverb din spaţiul mioritic ”capul plecat, sabia nu taie”. O a treia regulă şi poate cea mai importantă este că trebuie să ajungi în cele din urmă la un consens cu tine însuţi. Trebuie sa semnezi un armistiţiu . Nu puteţi juca mereu în echipe diferite, la un moment dat va trebui să deveniţi coechipieri, să va daţi mâna şi  să luptaţi împreună.

să te plimb dimineaţa prin gând,

desculţi, ingenuă

să te ţin de cuvinte

la fel de strâns cum te-aş ţine de mână

să nu crezi că e un ritual romantic

ţi-aş lua melancolia aia nebună din privire

şi aş da-o frunzelor

să se bucure şi ele de ea

ce delir...

ar ploua cu inepţiile tale profunde

dimineţile ar semăna cu ochii tăi

după prima poezie scrisă

sedus aş fi de forma pe care le-ai da-o

copacilor

ierbii

până şi cuvintele mele şi-ar schimba sensul

ar merge numai pe sens unic

şi ar fi nevoite să oprească la STOP

de fiecare dată când ar da de inima ta

....

trebuie să le cedezi totuşi trecerea

ştii că nu dau niciodată prioritate

(ţi-am zis că nu e un ritual romantic)

Astăzi a plouat 

fără tine 

răni negre 

erau străzile toate

răstimp

Plouă şi oraşul e iar în derivă.
Şi timpul parcă e debusolat - 
e îmbrăcat într-o jachetă gri şi aşteaptă
în staţie
stingher;
Şi plouă…Şi ce ploaie...
Şiroaie de cuvinte se revarsă peste el…
Copleşit şi ud până la piele,
încearcă să supravieţuiască…
S-a plictisit să aştepte-
a început să alerge!
Vreau să-l opresc să-i spun să  mai aştepte,
dar oare îl mai ajung?
Vreau oricum să-i spun că nu am  terminat
de scris povestea…
Să  mai aştepte puţin…
Să-i spun şi  cât eşti de frumoasă 
când porţi o rochie 
neagră;
Să-i spun să se oprească lângă inima ta-
să facă din ea o scenă pe care joacă amintirile;
Să-l întreb de ce e sedus de pleopele tale
care-i numără secundele;
Să-l întreb de ce te fotografiază mereu, 
altfel
în aceeaşi zi de iunie.

Hazard sau echilibru?

   „Când tot ce ți-a oferit viața ai trăit până la paroxism, până la supremă încordare, ai ajuns la acea stare în care nu mai poți trăi nimic, fiindcă nu mai ai ce. Sentimentul că nu mai poți trăi după astfel de vârtejuri rezultă și din faptul unei consumări pe un plan pur interior.” Cred că există anumite momente în viață în care trebuie să știm unde și când să ne oprim. Dincolo de ambiții nemărginite, pasiuni sfâșietoare sau „teritorii” care trebuie cucerite cu orice preț, e ceva mult mai valoros și semnificativ de atât. Viața ta, liniștea ta și energia ta interioară. Știu că există și momente în care într-adevăr trebuie să-ți valorifici potențialul la maximum, însă aceste situații sunt foarte puține și trebuie să știi sau să-ți dai seama când e necesar să faci acest lucru. De-a lungul timpului se ivesc multe oportunități, multe șanse, însă doar unele dintre acestea merită fructificate. Nimeni nu s-a născut înțelept, profet sau inteligent din punct de vedere emoțional. Însă toți ne-am născut teoretic raționali, așa încât consider că merită să reflectăm asupra unui lucru înainte de a acționa într-un sens sau altul și să încercăm să facem un calcul minim de eficacitate. Hazardul și deciziile pripite vor avea sigur repercusiuni mai târziu. Sigur, sunt de acord cu „să experimentăm multe lucruri, să încercăm diverse, să riscăm, să luptăm până la epuizare pentru un scop”. Însă merită oare să încercăm lucruri doar de dragul de a încerca și să ne consumăm pentru ceva ce nu ne este într-adevăr de folos?!

   Cineva îmi poate spune că „n-ai de unde să știi dacă nu încerci”. Nu exclud total această ipoteză, însă nu uita că orice eșec, orice nereușită te poate consuma. Astfel, consider că trebuie să ne alegem foarte bine țelurile, oamenii lângă care dorim să stăm și acțiunile pe care în cele din urmă dorim să le inițiem. Cum am mai spus, eșecurile sunt iminente. Dar cu cât sunt mai puține, cu cât încercăm să le anticipăm și să facem tot ceea ce depinde de noi să le diminuăm numărul, cu atât vom avea mai multe șanse de a fructifica adevăratele oportunități.

Confruntare crâncenă sau “polemici cordiale”?!

    Scenă,replici,roluri,decor.Acte.Oameni alergând,mimând sau plângând. Personaje.O piesă ce se desfăşoară alert şi fără conotaţii grave în "dulcele" fief al realităţii cotidiene.Dincolo de aceasta însă , în spatele cortinei, în spatele propriei noastre cortine se află o scenă mult mai profundă şi mai complexă camuflată subtil în interior. Aici deja totul capătă o altă dimensiune.Nu mai sunt actori, nu mai sunt personaje interpretate. E un decor pustiu şi abstract.Inefabil. Există doar un regizor care înşiră replici absurde şi adresează întrebări la care evident încearcă să-şi răspundă singur. Acela eşti tu .Eşti tu cu tine însuţi. Al naibii duel. Confruntare crâncenă sau “polemici cordiale”? Greu de anticipat. Un meci deschis oricărui rezultat, cu atât mai mult cu cât nu există niciun arbitru. Şi dacă nu există arbitru nu există nici reguli,nu?! Păi cum aşa ceva?! Regulile se stabilesc pe parcurs. Una din ele e că nu trebuie să-ţi faci planuri care îţi depăşesc propriile limite şi abilităţi. Nu e o drama că nu eşti cel mai bun. Nici nu trebuie. Trebuie să fii bun sau foarte bun în domeniul care te pasionează cel mai mult şi care te interesează. Dacă încerci să performezi în orice, rişti la un moment dat să eşuezi. Însă nu asta e marea problemă. Oricine pierde. Problema e că eşuând, pierzi poate cea mai importantă resursă de care dispui în momentul actual, pierzi energie. A două regulă e că înainte de a paşi pe scena acestui teatru absurd al realităţii cotidiene trebuie să-ţi înveţi inima, sufletul şi gândul să facă anumite compromisuri. Cum s-a mai spus, lumea nu e croită pe sufletul nostru. Întâlnim oameni pe care nu am fi dorit să-i întâlnim niciodată, suntem puşi în faţa unor situaţii cu care nu eram obişnuiţi, suntem nevoiţi să ne ghidăm după nişte legi şi reguli create de nişte forme de viaţă inferioare nouă, poate. Depinde doar de noi cum gestionăm aceste aspecte. Însă sub nicio formă nu trebuie să tăcem şi să fim adepţii celebrului proverb din spaţiul mioritic ”capul plecat, sabia nu taie”. O a treia regulă şi poate cea mai importantă este că trebuie să ajungi în cele din urmă la un consens cu tine însuţi. Trebuie sa semnezi un armistiţiu . Nu puteţi juca mereu în echipe diferite, la un moment dat va trebui să deveniţi coechipieri, să va daţi mâna şi să luptaţi împreună.

Timp,ce mai faci?

„Anytime you’re gonna grow, you’re gonna lose something. You’re losing what you’re hanging onto to keep safe. You’re losing habits that you’re comfortable with, you’re losing familiarity.” Cred că mereu eşti nevoit să faci sacrificii. E foarte important însă să ştii să cântăreşti bine orice situaţie şi să iei decizia cea mai potrivită. Când hotărăşti să faci un sacrificiu, automat pierzi anumite lucruri în speranţa că vei câştiga altele. Însă mai întâi pierzi fără să ai neapărat siguranţa că o să câştigi altceva. Pierzi oameni, pierzi obiceiuri, pasiuni şi… odată cu acestea pierzi timp. Eşti într-o permanentă confruntare cu el. E ca şi cum te-ai lupta în ring cu un adversar care câştigă mereu. După fiecare luptă el îşi mai adaugă o centură în palmares, în timp ce tu… după fiecare confruntare  pierzi câte ceva sau eşti rănit. Uneori grav, alteori doar lovit. Şi tu ştii asta dinainte. Ştii că într-o zi te va face knockout. Te-ai întrebat vreodată ce te determină  totuşi să urci de fiecare dată în ring şi să lupţi?! „De fiecare dată când mă chinuie Timpul, îmi spun că unul dintre noi trebuie să sară în aer, că nu e posibil să continuăm la nesfârşit această crâncenă înfruntare…”
Fiecare  trebuie deci să găsească acel resort interior, acel imbold care să-l ajute măcar să  câştige câteva confruntări,chiar dacă centura nu o va cuceri niciodată. Câştigând  din când în când câte o partidă, poate adversarul (timpul) va prinde teamă şi nu va mai ataca aşa furibund.